Hai, nu te mariti?

M-am saturat sa tot aud din gura rudelor si a altora urmatoarele lucruri:
"Lasa ca o sa gaseasca ea un baiat dragut intr-o zi" , "Cand se marita, atunci sa te tii..."(sa te tii de ce?!), "Cand o sa fii la casa ta maritata, mai vorbim" sau "Lasa ca te vad eu cu copiii tai".

De unde atitudinea asta superioara de"eu le stiu pe toate asculta-ma pe mine"?? Da, au experienta de viata, casa lor, plozii lor, datoria la banca, Loganul in parcare, dar astea nu le dau dreptul sa faca afirmatii cu privire la mine, la viata mea, viitorul meu (foarte incert de altfel) cand ei nici macar nu ma cunosc foarte bine. Ma scot din sarite persoanele astea atotstiutoare, au impresia ca totul este foarte previzibil, ca si viata mea va urma cu siguranta acelasi model ca restul:o slujba bunicica, maritis pe la 25 de ani (care iese din discutie la varsta respectiva, dar ei nu se deranjeaza sa intrebe despre planurile mele de viitor; si ca sa fiu realista, nici nu se anunta pe orizont nimic, avand in vedere ca sunt single, dar am abia 19 ani, so there's no rush), eventual 2 copii, si gata, serviti viata domestica!

Ei bine, ambitiile mele nu au in vedere momentan nici una din situatiile enumerate mai sus. Si daca ar avea, de unde au ei siguranta asta ca mi se vor indeplini dorintele? Mie mi-ar placea sa ma bucur de libertate cat timp am 20 si ceva de ani, sa traiesc din plin exuberanta tineretii si sa nu am nici un fel de responsabilitate in afara de cea de a-mi castiga existenta. Daca se iveste dragostea, foarte bine, dar maritisul si copii sunt departe de gandurile mele acum, poate ca nici nu o sa apara in peisaj, de ce isi asuma ei roluri penibile de Nostradamus si imi arunca in fata cu emfaza expresiile pe care le-am mentionat?

Vreau doar sa fiu lasata in pace, eu cu planurile mele, si sa nu mi se mai faca preziceri jalnice si predici de conduita sociala. Viata mea e a mea, nu a lor, si nu dau vina pe nimeni pentru cum e si nici nu cer nimic de la ei pentru viitor. Ce e asa greu de priceput...