Bunica din partea tatalui a fost profesoara de pian. A incercat sa ma invete si pe mine sa cânt. Cumva eforturile ei nu nu au avut efect. Dar m-a incurajat in ceea ce priveste vocea. Mi-a zis ca am o voce deosebita. Frumoasa. Melodioasa. Imi dadea cu diapayonul in cap, mi-l punea pe crestet, eu ziceam Laaaaaaaaaa, era sunetul perfect. Si am intrat in corul scolii. Unde stateam tot pe primul rand, cantam din suflet, cu pieptul scos in afara fruntea ridicata mandru. Ce mai, eram “piesa”…
Si bunica din partea mamei mi-a zis ca am voce frumoasa. M-a dus la biserica, am inceput sa trag triluri bisericesti. Mureau babele de plâns ascultându-mă si se inchinau cu cruci ample. Ptiu, să nu de deochi (taman in biserică) băiete, ca bine le mai spui. Ce mai, eram piesă de baza in corul bisericii…
Pe la 12-13 ani mi-au dat coşurile, puful sub nas, sub brat si la puţă, iar vocea mi-a intrat in schimbare. Prin cântul meu armonios aparea insă aleatoriu câte un vuiet dogit, de trombon calcat de autobuz. Falsam. Colegii de cor se speriau, se uitau spre mine, eu imi dregeam vocea, inghiteam, continuam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Asta pana când sunetele armonioase au ramas minoritare in fata celor dogite. Si am fost instintat, cu bunica scaldată in lacrimi de faţă, ca trebuie sa parasesc corul scolii.
Nici la biserica nu prea m-am dus. Pot sa jur ca babele m-au regretat amarnic, si acum isi aduc aminte de mine, ptiu sa nu le deochi.
Dar mi-a ramas ideea ca am voce buna, bunicile sint de vina, ele m-au incurajat. Si cant la voie buna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu