Azi am vazut o casă de porumbei. Demult nu mai văzusem una. Din copilarie. Cum arata casele de porumbei? Pai sint niste căsuţe cocoţate la inălţime. Făcute din lemn, cu acoperis. Si au in pereti niste gauri. Prin care porumbeii intra in ele. Imi plac porumbeii. Intodeauna mi-au placut.
Fratele bunicii avea porumbei. Iar porumbeii aveau casuta lor. Erau multi. Zeci. De rasa. Porumbei frumosi, rari. Erau unii care aveau coada ca paunii. Rotata. Erau altii albi ca spuma lapteului. Cu trup zvelt. Mai erau unii mari. Foarte mari. Uriasi. Cam cât o gaina mai mica. Din cand in cand porumbeii isi luau zborul in grup. Ii urmaream cu ochii mijiti spre cer. Era soare si imi tineam mana streasina. Unchiul batea din palme. Cred ca-i ghida intr-un fel. Si din cand in cand cate unul nu se mai intorcea. Il prindea uliul. Asa zicea unchiul. Si cand auzeam cuvantul “uliu” ma infioram tot. Uliul insemna moarte porumbeilor.
In locul porumbeilor prinsi si ucisi apareau altii. Deh, legea firii… Apareau din oua mici-mici. Erau oribili. Golasi, scarbosi, umezi, cu niste cotoare de pene pe ei. Pe cât sint de frumoşi mari, pe atât sint de urâţi mici. Pe multi i-am vazut crescand. Iar pe multi i-am vazut murind. Le mai gaseam osemintele prin podul casei. Schelete mici cu pene pe ele. Si le priveam fascinat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu